Viermii din ciorba României

Impenetrabilă este conștiința publică la sutele de mii de drame care se cheamă vieți și care se încăpățânează să ne arate obrazul mânjit de realitățile noastre. Refuzăm cu îndârjire să renunțăm măcar din când în când la fățărnicie și egoism, ne facem dopuri de urechi din smerenia, din bunătatea, din generozitatea gratuită de internet.

Preaslăvim virtuți morale, convocăm referendumuri să facem demonstrație cu intangibilele valori tradiționale, ridicăm edificii – unul mai înalt și mai bizar ca altul – ca să ne arătăm ce aspirații are conștiința neamului de martiri, dar ne batem joc cu o seninătate incredibilă de destine, de nevinovați, de oameni pe care niciun pomelnic nu îi amintește. Căci sunt pe lângă noi (nu printre noi) suflete ale nimănui, părăsite, pacate în colțuri mucegăite, bătute de oameni și de soartă, alungate de la mesele curate, pentru care, nu-i așa?, ne-am spetit trudind și ni le binemerităm.
Unii din noi mai facem și proiecte, avem viziuni despre educație, împărțim și despărțim în fiecare an și chiar mai des. Frumoase toate, ca Ana lui Manole nezidită încă. O nouă discuție despre nimic se va aprinde dacă din ea lipsesc din nou copiii. Avem în vorbăraie profesori, părinți și politicieni, instituții și organe, chiar și elevi scăpați prin ea câteodată. Dar unde ne sunt copiii, cei care vrem destinul românesc să ni-l salveze, cei pe care la străini imorali nu vrem să-i dăm, chiar de le-ar fi un pic mai bine?
Avem beizadele, le vedem, ne scot ochii și credem că aceștia sunt reperul fericirii? Succesul României educate?
Avem elevi ce încă buchisesc cu drag sau mai degrabă fără, așa cum Creangă ne spunea odată. Adună informații și le pierd urgent, utile la nimic în viață. Dar motivați cu zăhărelul sau biciușca să fie cât mai primi în clasă, școală, să fie fală de părinți sau de profesori cu nota ca unică valoare pe scara socială. Și avem, uităm mereu, acei copii ai nimănui. Orfani de noi, de toți cei care suntem, care roim cu importanță și nesfârșită preocupare. Copii rămași cu Cel de Sus ca singur reazem, culcuș, speranță. Cu Cel pe care negeșit vor ajunge să-l întrebe, Doamne, tu pe unde ai atâta treabă, că pe la noi nu ai mai dat?
Există la Bacău o școală. Un liceu. Henri Coandă. Dar nu e singular.
Există în el, tot firesc, elevi. Tineri. Adolescenți. Olimpici și ceilalți, restul. Profesori, directori, pedagogi. Așa ar părea. Docili probabil cei mai mulți, elevii maturizați prea devreme, acomodați deja cu sistemul și cu societatea. Cuminți cât să nu iasă în evidențâ, silitori că trebuie, cum le place alor lor, că e nevoie pe la Bac și pe la toate examenele. Îmbătrâniți și plini de silă deja, silă pe care au fost domesticiți să o disimuleze bine și foarte bine. În funcție de note și rezultate la olimpiade. De un necruțător și de neînțeles sistem concurențial. Există însă la liceul băcăuan și caractere nedorite. Anarhiști cumva. Sataniști ceva. Stricători de atmosferă. Nemulțumiți, reclamagioi. Din ăia de mănâncă la cantină, nerecunoscători, ciorbă cu carne și viermi și încă fac nazuri. Păi, ce, în școala aceea toate sunt perfecte, doar niște golani își pot permite să vadă evidența.

Golani sunt sigur și aceia pe care ale lor mame nu au reușit să îi convingă încă să stea militărește, drepți în fața augustei făpturi a profesoarei de chimie cu olimpici în dotare, ce s-a simțit jignită că a fost numită pentru asta comunistă. Aș zice eu că era o constatare de bun simț, deloc jignire. Acei golani băgaseră spaima în doamnă cu atitudinea de frondă și trebuiau îndoctrinați. Astfel își făcu simțită prezența a doua zi în clasă și soțul augustei, prof tot pe acolo, să pună punctele pe y. Directoarei nu i se păru prea stranie întâmplarea, că profa a venit cu soțul aferent și că băieții erau cam singuri, fără tată pe acolo, pentru echilbru, la o adică… Dar nici atât nu le-a ajuns să-și apere onoarea, și-au reclamat elevii la… Poliție. Care, ce era să facă?, a scris un proces verbal educativ. Și gata, pa! A reperat orgoliul. Specialei profesoare cu olimpici…
Cam ăsta e nivelul României educate.
Eu zic așa (dar cine-s eu?): că nimeni nu ar trebui să se angajeze pe o poziție în care să îi fie “frică”. Nu este sănătos în primul rând pentru angajat. Iar ca un fost profesor eu pot spune că nu îți e permisă justificiarea unei atitudine prin teama pe care ai avea-o în fața elevilor. Atunci mai bine acăsucă, meditații cu olimpicii!
Întâi de toate fiindcă autoritatea se clădește pe respect, nu printr-o luptă de orgolii. Respectul se construiește prin atitudine deschisă, înțelegere, bună-credință, empatie. Chiar și pe iertare. Sunt și excepții, bineînțeles, poți avea dificultăți cu adolescenții. Însă este complet nepedagogic să “militarizezi” un spațiu al libertății, cum ar trebui să fie școala. Disciplina este responsabilitatea asumată a libertății. Este o exprimare civilizată a demnității umane. Nu poți avea disciplină, ci doar dresaj, când umilești. În special pe cei tineri. Nu-ți poți justifica incapacitatea prin rezultate bune la olimpiade. Rezultate care clădesc unor profesori, mereu aceiași, fiindcă traseul câștigător trece numai pe la anume catedre, socluri pe care le-ar merita cei câțiva elevi, prin sacrificiul lor. De prea multe ori inutil.
Este intolerabil din partea unui adult să îi facă ordine altcineva în oră. Ca fost profesor și ca părinte am aflat un “secret”: dacă un copil este vinovat, nu va reacționa negativ la pedeapsă. Dacă însă este nedreptățit, va reacționa proporțional cu gradul de frustrare care i se produce. Dacă un tânăr este rebel soluția nu este excluderea, ci incluziunea. Profesorii, care trebuiau să învețe și ceva psihologie, psihopedagogie, ar fi cam obligați să cunoască. Dacă îi umilești pe alții fiindcă ai câteva rezultate punctuale, asta pare mai degrabă o atitudine radicală, protofascistă (contrară doar ca sens politic părerii acelui elev). Naziștii au dus aproape de perfecțiune acest model de educație. Iar în final acei copii, atent selectați și pregătiți, au fost doar carne proaspătă de tun. Naivă…
Aceste informații sunt culese din declarațiile publice ale personajelor implicate. Din postarea unui băiat fascinant, Cosmin Olteanu, pe care tocmai l-am întrebat, intrigat, dacă are doar 18 de ani, cum a reușit sâ realizeze și să știe, să aibă atâtea preocupări până să fi terminat liceul. Mi-a răspuns dezarmant de simplu: prin muncă, prin perseverență. Dincolo de acest răspuns eventualele mele obiecții la afirmațiile și pozițiile sale publice, că este deja o persoană publică, au devenit mai puțin importante.
Acest tânăr a fost intern al aceluiași liceu minunat. A ținut să ne înștiințeze imediat o persoană de bine, care se dorea a părea bine cuplată la cancanurile acelei școli. A sugerat într-o manieră străvezie, securistă, în acel fel inconfundabil, că nu ar trebui crezute cele afirmate, că acest băiat ar avea destule probleme, că știm noi cine este…. Că ar trebui livrate mai multe informații despre persoana sa. Mi s-a părut bizară cererea de mă infiltra în viața altcuiva, doar după un comentariu.
Dar astfel am aflat și scurta, dar zbuciumata istorie a unui tânăr din România educată. Orfan de ambii părinți, de mamă de la naștere. Crescut apoi în condiții psiho-sociale deloc perfecte, seminarist catolic și mai apoi elev la acest colegiu Un tânăr altfel. „Foarte” altfel. Asumat. De repetat – e fascinant. Nu vreau să știu deloc ce notă are la chimie. Dar ce care se cred puternici în jur, plătiți chiar pentru asta, nu au văzut decât urât în el. Au căutat să se lepede, că doar îi reclama mereu… I-au înscenat o exmatriculare. I-au refuzat accesul în școală, chemând… jandarmii. Deși a contestat exmatricularea și educatorii României nu au catadicsit să formuleze un răspuns. Și-a cerut transferul, să nu rămână cu situația neîncheiată.
Această întâmplare m-a hotărât să scriu. Orfan de tată sunt și eu, dar nu am trecut prin toate toate câte a pătimit Cosmin. Totuși nu aveam să ratez nicicum situațiile în care lipsa tatălui era avantaj pentru… ceilalți. Cum nu am ratat nici amenințarea cu exmatricularea din partea unui director, înainte de bac, fiindcă refuzam să îmi torn colegii și profesorii. Sau ședința convocată de utecistul șef, profesor, pentru excludere, că nu făceam material pentru organizație (am mai avut și cu un locotenent apoi o discuție similar, motiv pentru care m-a pus la gazeta Ghimpele, ceea ce m-a făcut rapid mult mai popular). Ceistul unității mi-a indicat ca destinație batalionul disciplinar pentru anunțarea refuzului meu, în prezența unui turnător, fiu de membru CC, de a merge la cărbuni. Toate poveștile pe care le-am trait mă fac non-conformist, deci liber. În felul ăsta cred că este tânărul de care scriu.
Cam asta e România educată, pentru care nu mai știm de facem clase zero, șase, nouă, câte clase. În România educată va fi stimulată, după cum pricep, performanța școlară. Mai mulți olimpici per capita profesor. De o indiferență condamnabilă. O societate amorfă, care nu-și găsește valori decât prin glorificarea exacerbată a trecutului, prin impunerea ca tradiționale, deci obligatorii, a unor norme îndoielnice, dar aparent majoritare, care redescoperă misticismul ca panaceu.
Sisteme prăbușite în imobilism, corupție și birocrație. Viespar de interese prin instituții publice.
Prefăcătorie și bigotism. Arivism, lăcomie, individualism. Intoleranță.
Toate astea nu au cum să nu se vadă în învățământ. Ce șansă are un copil să nu fie discriminat? De câtă voință are nevoie, de câtă voință dispune un copilaș ca să penetreze prin hățișul nostru cotidian? Ce modele parentale, educaționale oferim? Câte șanse are un copil orfan sau unul defavoriza să se realizeze, să fie fericit? Cum îi liniștim angoasele? Să ne mai întrebăm atunci de ce nu reușesc copiii?
Îmi amintesc un documentar despre sistemul finlandez în care un profesor de matematică (da, de matematică!) a fost întrebat ce anume e fundamental în educația elevilor săi. A răspuns sec și complet: fericirea copiilor! Da, nu matematica, nu ecuațiile, pe care sunt convins că îi învață, ci fericirea! Au mai zis ceva: în Finlanda toate școlile sunt egale, programa este flexibilă, profesorii sunt la fel de pregătiți, părinții sunt egali, finanțarea este prioritară. Niciun elev nu este lăsat în urmă. Aha!
Asta se întâmplă în sistemul educational considerat cel mai avansat.
A reuși să te realizezi când te-ai născut al nimănui în România educată, asta este o definiție a eroismului.

Material, interviu al ing. prof. Corneliu Huțuțui din Constanța, România și redactat de redactor și jurnalist PoV21, Olteanu Cosmin